﻿Expresia „somnul raţiunii naşte monştri”, pe baza cãreia a rezultat titlul-parafrazã al acestor rânduri este posibil sã fi fost prima datã exprimatã public în urmã cu circa patru secole, de cãtre filosoful şi matematicianul Rene Descartes. Mult mai cunoscut drept autor al ei este Francisco Goya, care, în urmã cu aproximativ douã secole, picta lucrarea intitulatã „el sueno de la razon produce monstruos”. Imaginea, ca întotdeauna, echivalentã a o mie de cuvinte, s-a impus în competiţia cu consideraţiile filosofice...
În mod aparent paradoxal, cu cât omenirea, teoretic, evolueazã, cu atât se înregistreazã perioade mai multe şi mai intense de somn al raţiunii. În acest sens, cel mai bun exemplu îl poate constitui secolul XX, cu nu mai puţin de douã rãzboaie mondiale, unul rece, multe altele zonale şi, bomboana de pe colivã, bombele atomice lansate deasupra Japoniei.
Secolul XXI pare a fi ceva mai liniştit. Dar, pe de o parte, abia ce a început, iar pe de alta, dacã ascultãm cu foarte mare atenţie, descoperim cã, sub aceastã linişte, existã şi se multiplicã metode mult mai subtil-perfide, dar şi mai eficiente.
Cum se întâmplã adesea în istorie, fenomenul a fost prognozat, în urmã cu şase decenii, de cãtre scriitorul Ray Bradbury, în cartea cu titlul „451 grade Fahrenheit”, ce înfãţişeazã o lume de coşmar a viitorului, cu oamenii având ochii fixaţi în permanenţã pe ecrane gigantice, prin intermediul cãrora vizioneazã filme, emisiuni de divertisment sau ştiri, totul venind sã înlocuiascã şi realitatea, dar şi cãrţile. Autorul mãrturiseşte: „Când lucram la roman, credeam cã descriu o lume care poate deveni realitate în patru sau cinci decenii. Dar, într-o noapte, un cuplu a trecut pe lângã mine, plimbându-şi câinele. Am rãmas cu ochii holbaţi la ei.Femeia avea într-o mânã un radio... din acesta ieşeau fire care mergeau cãtre un con care intra în urechea ei dreaptã. Mergea ca o somnambulã, ignorând bãrbatul şi câinele, ascultând sunetele unei melodrame îndepãrtate, ignorând bãrbatul şi câinele, ajutatã sã pãstreze drumul de soţul care putea sã nici nu fie acolo. Aceasta nu era ficţiune.”
De menţionat cã Ray Bradbury a murit în iunie acest an, având, aşadar, foarte mult timp la dispoziţie pentru a constata cã romanul sãu, iniţial ştiinţifico-fantastic, a devenit tot mai puţin ficţiune. Cu tot succesul sãu, cartea, cea mai bunã scrisã vreodatã despre alienarea oamenilor de cãtre media, nu a putut influenţa fenomenul, în sensul stopãrii sau mãcar frânãrii lui. Interesele – atât cele comerciale, dar mai ales cele politice – sunt mult prea mari, iar forţele concentrate în direcţia materializãrii acestor interese sunt imense, de neînvins.
În mod absolut incontestabil, România este unul dintre principalele poligoane de desfãşurare ale acestui fenomen, de fapt experiment. Potrivit unei recente declaraţii a preşedintelui instituţiei care se ocupã de monitorizarea segmentelor video şi audio ale presei, în ţara noastrã existã, în acest moment, 630 posturi de radio şi 750 posturi de televiziune, printre acestea din urmã 7 canale (autodeclarate) de ştiri, situaţie, conform celui amintit, „nemaiîntîlnitã în Europa centralã şi de sud-est”.
În cadrul aceleiaşi declaraţii, oficialul susţine cã „toate astea, sigur, ne ajutã sã fim mai puţin vulnerabili la eventuale tentative de manipulare, la abandonarea obiectivitãţii, pentru cã avem unde sã ne cãutãm informaţia”. Hm, oare aşa sã fie?Eu, unul, cred cã lucrurile stau exact pe dos. Susţinerea acestui punct de vedere, mâine...